Muntii Baiului

Cand Cip mi-a propus sa mai facem o ultima iesire
cu bici anul asta ideea mi-a suras foarte tare. Am abandonat lenea si
browsingul random din orele de lucru si ne-am concentrat asupra unei locatii
si unui traseu. Am pornit de la o harta gasita pe alpinet.ro cu muntii
Baiului si a faptului ca Cip cunostea partial traseul si zona. Asa ca
am uns bicicletele si am asteptat cu infrigurare ziua de sambata. Am stabilit
plecarea la ora 7 pentru a evita aglomeratia obisnuita de pe dn-1. Bicicletele
am incaput de minune in spate in masina incapatoare a lui Cip impreuna
cu noi doi si inca 2 pasageri. Ceata din Bucuresti nu prevedea o vreme
prea frumoasa insa dupa ploiesti ceata a disparut brusc lasand un cer
senin si o frumoasa zi de toamna (“l’ete indien” cum ar zice colegul meu
Alain).
Traseul incepe putin inainte de Posada,
pe dreapta, in dreptul paraului Florei chiar pe DN-1. Este aproape ora
10 cand coboram bicicletele si apucam cu avant pe drumul care se prevede
destul de pieptis. Drumul urca doar putin, pe urma merge putin paralel
cu soseaua si pe langa case rasfirate ca sa se avante printr-o padure
presarata cu un covor de frunze. Aerul destul de cald si culorile incantatoare
imbie talentul fotografic. Prin padure drumul nu dureaza mult ci, urmarind
drumul de care presarat din cand in cand cu noroaie si gospodarii raspandite,
ajungi in gol . Panta e uneori mai grea si noroiele destul de adanci dupa
cum am descoperit singuri.
04103004 * Here we unpack the bicycles * 2128 x 2832 * (1020KB) 04103007 * Fun, fun * 2128 x 2832 * (1.05MB)04103019 * Don't loose the bicycle * 2128 x 2832 * (1019KB)
Drumul merge spre est si ne indreptam
spre Secaria. Localnicii pe care ii intalnim din cand in cand nu par insa
sa stie prea bine incotro sa ne indrepte si par oricum foarte mirati de
aparitie. Incepem sa urcam pieptis inpingand bicicletele spre un varf
care ne inspira incredere. La un moment dat apreciam ca am urcat destul
si o cotim incetisor spre stanga urmand sa ajungem in pasul care separa
drumul spre Secaria de drumul spre Piscul Cainelui. Intalnind o turma
de oi ciobanul ne indeamna sa nu ne bucuram prea repede caci mai sunt
multe valuri ce o trebui sa depasim pana sa ajungem sus. Nici cainii nu
se arata prea prietenosi desi sunt vadit mirati de biciclete.
Continuam sa urcam urmarind diferite
poteci destul de pieptise si care ne arata culme dupa culme. Deja procentul
in sa e mult mai mic decat cel cu bicicleta in spate. Oboseala incepe
sa se arate destul de tare si caratul in spate al bicicletei pare uneori
solutia cea mai buna. Deja sunt in faza a doua, ma intreb ce gand diabolic
ne-a facut sa lasam asternuturile calde in miez de noapte ca sa ajungem
aici. Pajistile fara poteca si pline de musuroaie se dovedesc un obstacol
foarte serios. Cip e insa mai optimist si ne propunem tinta dupa tinta.
Suportul energetic constand din dulciurile ce pareau asa de grele la pornire
se dovedeste de baza pentru atingerea tintelor propuse.
Dupa un efort substantial ajungem la varful Coltul.
Foarte fericiti ca putem sa ne mai odihnim alegem un drum gresit care
ne imbie cu pantele coboratoare insa care ajunge doar la un izvor aflat
mai in vale. Ne intoarcem si de data asta alegem solutia cea mai abrupta
pe care sa vad urme de recente de 4×4. Facem inca un efort substantial
si ajungem in Vf. Doamnele (?). Din acest moment deja oboseala nu mai
lasa loc talentelor sau impulsurilor fotografice. Ne concentram asupra
drumului, urcusurilor frecvente presarate cu musuroaie de iarba si asupra
scurtelor portiuni de mers in sa cu efect odihnitor. Facem economie la
apa deoarece consumul s-a dovedit mult mai mare pana in acel moment decat
prevazusem.
Acum urmarim drumul care urmaraste culmea sau merge
pe la baza ei. E ceva de urcat si optimismul lui Cip se dovedeste foarte
important. Hotaram sa mergem pana la capat si sa coboram prin Poiana Tapului
asa cum ne propusesem intial. Deja suntem foarte sus si nu mai e asa de
mult de urcat. Am trecut de Vf.Mierlei si ne-am oprit in vale pentru o
pauza mai mare. O punga de napolitate cu ciocolata asigura suportul moral
pentru urcusul care urmeaza. Intalnim 2 grupuri de turisti care par obositi,
ne intreaba cat mai e pana in Posada.
Ultimul urcus pare mai simplu, poate
e vina napolitanelor. Deja drumul se unduie mult mai usor si peisajul
e extraordinar. Mergem cu 25km/h la 1600 de metri. Intelegem pentru ce
a meritat sa venim. Parcurgem foarte repede distantele, e foarte placut
si odihnitor. Nici macar vantul destul de rece nu ne face probleme. Din
momentul asta nu am mai facut nici o coborare din sa decat pentru a face
poze. Incercam sa compensam pentru lipsa de poze de pana acum. Durmul
urmeaza cumva partea drepta, ocolind varfurile si curburile.
Intalnim repede drumul care incepe sa
coboare pe cruce rosie spre Poiana Tapului. Inainte de ultimul urcus era
14:30 acum e deabiea 15:10. Avem o multime de timp sa facem poze si sa
ne bucuram de coborare. Deja viteza e mare si trebuie sa ne concentram
toata atentia la drum. Trecem pe langa o stana parasita si deja se vede
padurea in apropiere.
Intram in padure si ne pregatim de o
coborare presarata cu cateva curbe bruste si cu un covor de frunze uscate
ce pot ascunde capcane. Deja intalnim activitati umane semnalate de patura
groasa de noroi pe care o fac arborii trasi cu tractorul. Ne murdarim
din cap pana in picioare de noroi insa Cip ma imbarbateaza cu termenul
“enduro” :).
Dupa o baie strasnica de noroi ajungem
in Poiana Tapului, traversam un pod de scanduri si cel de cale ferata
si suntem din nou la DN-1. Drumul pe sosea spre Sinaia pare extraordinar
de simplu, gonim amandoi pe asfalt. Ajungem la un furtun unde spalam multumiti
bicicletele pentru efortul depus.
Acest document este distribuit sub licenta Creative
Commons
.
Copyright 2004: Marilen Corciovei, Ciprian Cosma

Leave a Reply

*